Azi am pus mâna pe o ilustrată din 1939, un clişeu al celor de la „Fotofilm” din Cluj. Compoziţia cadrului este excelentă, în prim-plan fiind bustul lui Al. Vlahuţă (dezvelit doi ani mai devreme, în 1937), iar în plan secund clădirea Liceului „Regele Ferdinand I” (1893). În fundal, se disting două case în stil neoromânesc, existente şi astăzi, dintre care mai cunoscută este cea a lui Iorgu Antonescu (în dreapta). Casa de Cultură nu exista, ea fiind ridicată douăzeci de ani mai târziu, în plină eră proletcultistă. Gardul din partea dreaptă împrejmuia o proprietate a Zamfireştilor, o stirpe bogată în târgul nostru, care a dat primari, prefecţi şi parlamentari. La ora la care a fost făcută fotografia, după-amiaza târziu probabil, erau puţini oameni pe Strada Carol I (azi T. Vladimirescu). Cel mai apropiat de obiectiv este un copil aflat fix în mijlocul cadrului, lângă scuarul unde tronează statuia autorului „României pitoreşti”. În dreptul porţii de nord a liceului, se disting trei siluete, dintre care o remarcăm pe cea a unui elev de liceu, în uniforma caracteristică. E (poate) unul dintre cei ce activa în organizaţia străjerească ce edita revista „Glas tânăr”, coordonată de Stelian Cucu, directorul liceului şi comandant străjer. Să nu uităm, e anul 1939, iar cu un an mai devreme se instalase dictatura carlistă. Este de asemenea anul în care, la penitenciarul local, va avea loc masacrarea elitei legionare („Noaptea Cuţitelor Lungi” / 21-22 septembrie), din ordinul regelui. În perioada regimului de autoritate monarhică, judeţul a fost condus de colonelul I. Stănculescu. Oraşul nu avea mai mult de 20 000 de locuitori, opt biserici şi trei sinagogi.

Mulți ar putea spune că aici este „buricul” tîrgului, unde Strada Victoriei se întâlnește cu Strada Carol I (azi Tudor Vladimirescu). Asta l-a și făcut pe fotograful de odinioară să se oprească și să declanșeze la răscrucea în mijlocul căreia se găsea, de pe la finele veacului XIX, o fântână arteziană. A încadrat cinci imobile, reprezentative pentru arhitectura celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea în România. Case negustorești, cu prăvălia la parter și locuința la etaj, înguste la fațadă și desfășurate în adâncime. Trei dintre cele cinci case au balcoane din fier turnat, mai vechi decât cela din fier forjat care apar la celelalte două imobile din stânga (la cel din extrema stângă balconul e mixt, din zidărie și fier forjat). Ultimul dintre aceste balcoane a dispărut nu cu mult timp în urmă, după „modernizarea” zonei. Detalii aici: https://chirac.wordpress.com/2010/12/11/un-balcon-de-altadata/

Făcând puțină istorie, constatăm că dintre cele cinci imobile, cel mai vechi este cel din centru, pe aticul căruia apare anul 1866, alături de monogramă – MG. Există posibilitatea să ne înșelăm pentru că imobilele din dreapta nu au marcat anul construcției, ele putând fi mai vechi de 1866. Cum am spus, cele două imobile din stânga, având balcoane din fier forjat, sunt ulterioare celui de la 1866. Observați că între timp, se renunțase și la atic, acesta fiind caracteristic doar celor trei clădiri din dreapta.

Ce adăposteau la momentul fotografiei aceste clădiri? Începând de la stânga la dreapta, prima clădire găzduia cafeneaua unui grec, Mascofidis, cu denumirea pompoasă de „Acropolys”. Urmează Banca Sfatului Negustoresc din Râmnicu Sărat; ulterior (în anii 30) clădirea va adăposti Camera de Comerț  și Industrie a județului Râmnicu Sărat. În imobilul central, cel de la 1866, se găsea Banca Franco-Română, iar alături „La Centrala”, bodega lui Constantin Ivănescu: aperitive, bererie, băuturi spirtoase, vinuri albe și negre. Ultima casă, cea mai mică, avea la parter o tipografie.

Așadar, iată un segment de stradă care ilustrează cum nu se poate mai bine specificul celei mai importante artere din Râmnicu Sărat, o stradă a meseriilor liberale, ce polariza viața economică și culturală a urbei, boema de odinioară.

Imaginea e însuflețită de birje și personajul cu cravată și pălărie (o tempora…), sprijinit de ghizd. Fântâna este o efigie perfectă a „formelor fără fond” în sensul că ea avea mai puțin rolul de a împrospăta aerul încins și prăfos al zilelor de cuptor, și mai mult de a decora răspântiile mai importante, de a da o înfățișare apuseană acestui colț de oraș.

Tehnic, imaginea este bine realizată, cu clădirile reprezentate în adevăratele lor proporții, neafectate de denaturările perspectivei. Din păcate, ora declanșării a fost nefericit aleasă (aproape de miezul zilei), astfel încât umbrele puternice estompează detalii importante, în mod special la cele două imobile care adăpostesc bănci.

Nu știm când fotograful de odinioară s-a oprit în fața acestor vechi imobile. Imaginea este anterioară anului 1930 deoarece este publicată în ghidul județului apărut în anul 1931 (autor O. Moșescu). E posibil să fie chiar antebelică.

Azi am luat locul fotografului de odinioară și am declanșat pe Strada Victoriei. Publicăm și această imagine, fără să facem niciun comentariu, lăsându-vă pe dumneavoastră să vă exprimați opinia.

Doi orășeni calcă pragul fotografului din Râmnicu Sărat, la cumpăna veacurilor. Sunt îmbrăcați aranjat, el cu cămașă și papion, ea cu rochie cu corset. Bărbatul este închis la un singur nasture, iar femeia are un guler înalt, care ascunde complet pieptul. Suntem încă departe de epoca în care emanciparea femeii va duce la creșterea rolului acesteia în societate. Renunțarea la corset pentru va oferi libertate mișcărilor. Azi, corsetul e o piesă de lenjerie senzuală ce aprinde imaginația bărbaților. Ambii privesc spre dreapta, pe lângă fotograf, o opțiune tipică epocii. Și pentru că vorbim de belle époque, ei bine, tocmai atunci se deschidea în orașul de pe Râmnic cel dintâi atelier de fotografie. „Lumina Adevărului” (apărută în oraşul nostru între decembrie 1898 şi iunie 1899) semnalează, în ediţia din 6 ianuarie 1899, prezenţa primului atelier de fotografie la Râmnicu Sărat. Adresa – strada Carol I, nr. 2. Probabil pe locul în care, în anii ’60, s-a ridicat „Complexul de Deservire”. Fotograful? Guillaume Bernhardt Moorys, un francez pripășit în oraș. Privind atent dublul portret, alunecăm încet în trecut, un refugiu de unde putem proiecta un viitor mai bun. Descoperim o altă lume, care iradiază demnitate și frumusețe. Andrei Pleşu zice că trecutul e singurul care are corp, singurul concret. Prezentul este efemer, iar viitorul, utopic. Conştientizat sau nu, trecutul există în fiecare.

E posibil ca fotografia să fie trucată deoarece, dacă priviți cu atenție, brațul drept al bărbatului, peste care se suprapune brațul stâng al femeii, pare nefiresc de subțire. În mod normal acesta ar fi trebuit să fie vizibil în spatele brațului femeii. Credem că portetele au fost făcute separat, după care suprapuse artificial, brațul drept al bărbatului fiind „sacrificat” pentru a nu afecta probabil talia de viespe a femeii.

Fotografia are înscrisă numele meşterului fotograf, al oraşului, iar pe verso sunt însemnate cuvintele: „Les clichés sont conservés pour commandes ulterieurs.”

Într-o carte apărută cu ceva timp în urmă spuneam: „Nepreţuit gând ar fi avut Bernhardt Moorys dacă ar fi ieşit într-o zi, cu cutia şi vălul negru în spinare pe străzile oraşului, să fotografieze casele, prăvăliile, mahalalele, aşa cum erau ele pe la isprăvitul veacului XIX. Nepreţuit gând!…”

Fotografia ne-a fost dăruită de Sorin Tudose: http://focsaniulvechi.ro/ Mulțumim!

Azi am pus mâna pe o ilustrată din 1939, un clişeu al celor de la „Fotofilm” din Cluj. Compoziţia cadrului este excelentă, în prim-plan fiind bustul lui Al. Vlahuţă (dezvelit doi ani mai devreme, în 1937), iar în plan secund clădirea Liceului „Regele Ferdinand I” (1893). În fundal, se disting două case în stil neoromânesc, existente şi astăzi, dintre care mai cunoscută este cea a lui Iorgu Antonescu (în dreapta). Casa de Cultură nu exista, ea fiind ridicată douăzeci de ani mai târziu, în plină eră proletcultistă. Gardul din partea dreaptă împrejmuia o proprietate a Zamfireştilor, o stirpe bogată în târgul nostru, care a dat primari, prefecţi şi parlamentari. La ora la care a fost făcută fotografia, după-amiaza târziu probabil, erau puţini oameni pe Strada Carol I (azi T. Vladimirescu). Cel mai apropiat de obiectiv este un copil aflat fix în mijlocul cadrului, lângă scuarul unde tronează statuia autorului „României pitoreşti”. În dreptul porţii de nord a liceului, se disting trei siluete, dintre care o remarcăm pe cea a unui elev de liceu, în uniforma caracteristică. E (poate) unul dintre cei ce activa în organizaţia străjerească ce edita revista „Glas tânăr”, coordonată de Stelian Cucu, directorul liceului şi comandant străjer. Să nu uităm, e anul 1939, iar cu un an mai devreme se instalase dictatura carlistă. Este de asemenea anul în care, la penitenciarul local, va avea loc masacrarea elitei legionare („Noaptea Cuţitelor Lungi” / 21-22 septembrie), din ordinul regelui. În perioada regimului de autoritate monarhică, judeţul a fost condus de colonelul I. Stănculescu. Oraşul nu avea mai mult de 20 000 de locuitori, opt biserici şi trei sinagogi.

Mulți ar putea spune că aici este „buricul” tîrgului, unde Strada Victoriei se întâlnește cu Strada Carol I (azi Tudor Vladimirescu). Asta l-a și făcut pe fotograful de odinioară să se oprească și să declanșeze la răscrucea în mijlocul căreia se găsea, de pe la finele veacului XIX, o fântână arteziană. A încadrat cinci imobile, reprezentative pentru arhitectura celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea în România. Case negustorești, cu prăvălia la parter și locuința la etaj, înguste la fațadă și desfășurate în adâncime. Trei dintre cele cinci case au balcoane din fier turnat, mai vechi decât cela din fier forjat care apar la celelalte două imobile din stânga (la cel din extrema stângă balconul e mixt, din zidărie și fier forjat). Ultimul dintre aceste balcoane a dispărut nu cu mult timp în urmă, după „modernizarea” zonei. Detalii aici: https://chirac.wordpress.com/2010/12/11/un-balcon-de-altadata/

Făcând puțină istorie, constatăm că dintre cele cinci imobile, cel mai vechi este cel din centru, pe aticul căruia apare anul 1866, alături de monogramă – MG. Există posibilitatea să ne înșelăm pentru că imobilele din dreapta nu au marcat anul construcției, ele putând fi mai vechi de 1866. Cum am spus, cele două imobile din stânga, având balcoane din fier forjat, sunt ulterioare celui de la 1866. Observați că între timp, se renunțase și la atic, acesta fiind caracteristic doar celor trei clădiri din dreapta.

Ce adăposteau la momentul fotografiei aceste clădiri? Începând de la stânga la dreapta, prima clădire găzduia cafeneaua unui grec, Mascofidis, cu denumirea pompoasă de „Acropolys”. Urmează Banca Sfatului Negustoresc din Râmnicu Sărat; ulterior (în anii 30) clădirea va adăposti Camera de Comerț  și Industrie a județului Râmnicu Sărat. În imobilul central, cel de la 1866, se găsea Banca Franco-Română, iar alături „La Centrala”, bodega lui Constantin Ivănescu: aperitive, bererie, băuturi spirtoase, vinuri albe și negre. Ultima casă, cea mai mică, avea la parter o tipografie.

Așadar, iată un segment de stradă care ilustrează cum nu se poate mai bine specificul celei mai importante artere din Râmnicu Sărat, o stradă a meseriilor liberale, ce polariza viața economică și culturală a urbei, boema de odinioară.

Imaginea e însuflețită de birje și personajul cu cravată și pălărie (o tempora…), sprijinit de ghizd. Fântâna este o efigie perfectă a „formelor fără fond” în sensul că ea avea mai puțin rolul de a împrospăta aerul încins și prăfos al zilelor de cuptor, și mai mult de a decora răspântiile mai importante, de a da o înfățișare apuseană acestui colț de oraș.

Tehnic, imaginea este bine realizată, cu clădirile reprezentate în adevăratele lor proporții, neafectate de denaturările perspectivei. Din păcate, ora declanșării a fost nefericit aleasă (aproape de miezul zilei), astfel încât umbrele puternice estompează detalii importante, în mod special la cele două imobile care adăpostesc bănci.

Nu știm când fotograful de odinioară s-a oprit în fața acestor vechi imobile. Imaginea este anterioară anului 1930 deoarece este publicată în ghidul județului apărut în anul 1931 (autor O. Moșescu). E posibil să fie chiar antebelică.

Azi am luat locul fotografului de odinioară și am declanșat pe Strada Victoriei. Publicăm și această imagine, fără să facem niciun comentariu, lăsându-vă pe dumneavoastră să vă exprimați opinia.

Doi orășeni calcă pragul fotografului din Râmnicu Sărat, la cumpăna veacurilor. Sunt îmbrăcați aranjat, el cu cămașă și papion, ea cu rochie cu corset. Bărbatul este închis la un singur nasture, iar femeia are un guler înalt, care ascunde complet pieptul. Suntem încă departe de epoca în care emanciparea femeii va duce la creșterea rolului acesteia în societate. Renunțarea la corset pentru va oferi libertate mișcărilor. Azi, corsetul e o piesă de lenjerie senzuală ce aprinde imaginația bărbaților. Ambii privesc spre dreapta, pe lângă fotograf, o opțiune tipică epocii. Și pentru că vorbim de belle époque, ei bine, tocmai atunci se deschidea în orașul de pe Râmnic cel dintâi atelier de fotografie. „Lumina Adevărului” (apărută în oraşul nostru între decembrie 1898 şi iunie 1899) semnalează, în ediţia din 6 ianuarie 1899, prezenţa primului atelier de fotografie la Râmnicu Sărat. Adresa – strada Carol I, nr. 2. Probabil pe locul în care, în anii ’60, s-a ridicat „Complexul de Deservire”. Fotograful? Guillaume Bernhardt Moorys, un francez pripășit în oraș. Privind atent dublul portret, alunecăm încet în trecut, un refugiu de unde putem proiecta un viitor mai bun. Descoperim o altă lume, care iradiază demnitate și frumusețe. Andrei Pleşu zice că trecutul e singurul care are corp, singurul concret. Prezentul este efemer, iar viitorul, utopic. Conştientizat sau nu, trecutul există în fiecare.

E posibil ca fotografia să fie trucată deoarece, dacă priviți cu atenție, brațul drept al bărbatului, peste care se suprapune brațul stâng al femeii, pare nefiresc de subțire. În mod normal acesta ar fi trebuit să fie vizibil în spatele brațului femeii. Credem că portetele au fost făcute separat, după care suprapuse artificial, brațul drept al bărbatului fiind „sacrificat” pentru a nu afecta probabil talia de viespe a femeii.

Fotografia are înscrisă numele meşterului fotograf, al oraşului, iar pe verso sunt însemnate cuvintele: „Les clichés sont conservés pour commandes ulterieurs.”

Într-o carte apărută cu ceva timp în urmă spuneam: „Nepreţuit gând ar fi avut Bernhardt Moorys dacă ar fi ieşit într-o zi, cu cutia şi vălul negru în spinare pe străzile oraşului, să fotografieze casele, prăvăliile, mahalalele, aşa cum erau ele pe la isprăvitul veacului XIX. Nepreţuit gând!…”

Fotografia ne-a fost dăruită de Sorin Tudose: http://focsaniulvechi.ro/ Mulțumim!