E o după-amiază târzie şi calmă la Râmnic, un orăşel cu nici 15 000 de locuitori… Trecând pe Strada Carol, un fotograf se opreşte în apropierea Gimnaziului de Băieţi, o clădire desenată de Leonida Negrescu la cumpăna veacurilor XIX şi XX. Aici învaţă cei mai buni elevi din oraş, iar exigenţa profesorilor nu-i scuteşte pe niciunul dintre ei.
Elevul Octavian Moşescu rămâne corigent la limba română şi limba franceză în clasa a IV-a (echivalenta clasei a VIII-a de azi), iar cel care-l pedepseşte este tocmai dirigintele său, profesorul de limba română Dumitru P. Mazilu. Respins în sesiunea din septembrie 1910, promovează (cu media generală 5,00) abia în iunie 1911.
În aceeaşi clasă cu Octavian Moşescu se află Emilian Constantinescu, viitor profesor secundar şi avocat, cel care – în Almanahul Râmnicului din 1933 – semna o tulburătoare evocare despre râmnicenii de altădată, intitulată „Siluete râmnicene”. Era premiantul clasei.
Printre elevii gimnaziului îl mai aflăm pe D.D. Roşescu (clasa a II-a), corigent şi el la matematică, în septembrie 1909. La începutul anilor ’30, preotul D.D. Roşescu din Bălţaţi conducea, în calitate de preşedinte, Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Râmnicu Sărat.
Despre viitorul avocat şi deputat Virgil Sotirescu (clasa a IV-a) aflăm că, în iunie 1910, promovează examenul de corigenţă la disertaţie.
Revenind la fotografie, observăm că aceasta este luată dinspre sud şi încadrează faţada aproape în totalitate. Poarta care astăzi se găseşte în dreptul intrării profesorilor se afla în urmă cu mai bine de o sută de ani în colţul de sud-vest al grădinii gimnaziului.
Cadrul este animat de concitadinii noştri de peste timp. Oamenii pozează „ca la fotograf”, stând pe loc, cu ochii aţintiţi în obiectiv. În mijloc, un domn în costum, cu pălărie, papion şi baston, se încredinţează că prezenţa sa nu va trece neobservată. Puţin mai departe, în dreptul intrării profesorilor, doi copii sunt şi ei atenţi la omul cu camera obscură. Unul dintre ei s-a cocoţat pe postamentul din calcar al gardului din fier forjat. În plan îndepărtat, mai mulţi elevi de gimnaziu (se recunosc după şepci) privesc curioşi la neobişnuita apariţie a unui fotograf pe strada prăfuită din oraşul lor. Nu îndrăznesc să se apropie, „topindu-se” în peisajul unei urbe de provincie, la început de veac XX.
Imaginea a fost expediată în septembrie 1909, ceea ce înseamnă că fotografia a fost făcută în prima decadă a secolului, probabil pe vremea primariatului lui Gabriel Dobreanu (între 1905 şi 1907).

Reşedinta boierului Chircu de pe Strada Tudor Vladimirescu (fostă Carol I) e un imobilul în stil apusean evidenţiat prin intrarea monumentală, cu peron, acoperită cu o copertină de sticlă sub formă de scoică, deasupra căreia se află un pinion – perete vertical care închide spre exterior cele două versante ale acoperişului în două ape. Monograma boierului poate fi observată pe poarta principală. În prezent, Casa Chircu adăposteşte o bancă şi o cafenea.
Iată ce scria Teodor G. Baciu despre casa acestui vechi boier râmnicean în lucrarea ,,O viaţă aleasă”:
„Casă boierească situată în centrul oraşului, pe Str. Carol. Porţile veşnic deschise. Deschise nevoiaşilor, deschise celor ce voiau să fie găzduiţi, deschise prietenilor, deschise tuturor celor ce voiau s-o cunoască.
Împodobită cu tot ce-i cusătură şi ţesătură românească, cu tot ce a găsit şi a cumpărat de unde a văzut (M. Chircu, n.n.), lucruri de gust şi specific românesc. Nu s-a dus la o expoziţie de covoare să nu cumpere cel mai autentic covor românesc. Nu s-a dus la o expoziţie de mobilier să nu cumpere pe acela în care era sculptat cel mai frumos şi original model românesc, nu s-a dus într-un sat unde costumul naţional era la înălţimea lui, să nu cumpere cea mai frumoasă cămaşă, cea mai frumoasă ie, cea mai frumoasă stricătoare. Aşa a reuşit să aibă o colecţie de costume naţionale cu motive din toate regiunile ţării.
Care casă din Râmnicu Sărat era asaltată cu bileţel şi scrisori în preajma sau în ziua unei serbări cu caracter românesc, în ziua unei serate unde se cerea costum, în ziua când era o Chindie? Desigur, casa boierului Menelas Chircu, care orânduise totul şi prin înţelepciunea D-nei Chircu.
Aşa de mult s-a dus vestea despre costumele ce le aveau, că aveau cereri şi de prin Bucureşti, Focşani, Buzău, etc. O frumoasă colecţie de beţe pe care sunt puse cele mai fine încrustături completează costumele, la care se adaugă apoi o serie de curele ţintuite, unde ţăranul şi-a pus toată arta. Aşadar, dacă cineva vrea să vadă un costum naţional frumos din orice regiune a ţării, venea aici, vrea să vadă un covor frumos cu cele mai autentice motive, venea aici, vrea să vadă ţesături alese, o pictură frumoasă, venea tot aici.”
Deci, casa de pe Strada Carol era un adevărat muzeu în care soţii Chircu adunaseră de-a lungul vieţii obiecte etnografice de mare valoare. Boierul Chircu era, alături de Al. I. Zamfirescu şi Octavian Moşescu, unul din cei mai însemnaţi colecţionari din judeţul Râmnicu Sărat. Dar, mai întâi de toate, era un „om de ispravă”, „bun şi îndatoritor cu toată lumea, nepreţuit ca prieten, dotat cu o surprinzătoare receptivitate instinctivă pentru toate nuanţele frumosului”. (Dumitru P. Mazilu, 1941).

„Good times, no cars!…” exclamă tipul din faţa mea la vederea unor imagini cu Bucureştii de altădată. Sunt în capitală, iau masa într-un restaurant de pe Bulevardul Elisabeta, iar de cealaltă parte a mesei e un german interesat de câteva reproduceri ale unor fotografii de secol XIX pe care tocmai le-am luat dintr-o librărie centrală.
Spre deosebire de mine, atent în special la clădiri şi la atmosfera de epocă, neamţul e atras de liniştea străzilor nestrăbătute de automobile. Avea să mai treacă ceva timp până la inventarea acestora, imaginile datând cu precădere de la jumătatea celui de-al XIX-lea veac. Iar dacă privitorul de azi e neamţ, tot unui germanic i se datorează şi fotografiile panoramice, un anume Ludwig Angerer, farmacist austriac, sosit în capitală odată cu trupele austriece implicate în Războiul din Crimeea.
Dar nu despre Bucureştii de odinioară vreau să vorbesc aici, ci despre oraşul aflat la răscruce de vânturi, pe care nimeni nu s-a învrednicit să-l fotografieze până la apusul veacului XIX, Râmnicu Sărat. Abia atunci, în trecere prin oraş, Alex Antoniu a luat câteva cadre pentru Albumul României.
Am primit azi o ilustrată cu „inima” oraşului, adică Palatul Administrativ al judeţului de odinioară. Mai am şi altele… E un cadru luat într-o zi de vară, la amiază. Punctul de staţie e în mijlocul Bulevardului Neculeşti (azi Str. N. Bălcescu), în dreptului Cercului Militar care la data fotografiei nu exista (el va apărea pe harta oraşului în 1931). Trotuarul din dreapta este străjuit de un gard de lemn (câţi dintre noi apelează la acest nobil material pentru gard?) ce împrejmuieşte curtea dispensarului antituberculos, o clădire care pe vremuri aparţinea boierilor Neculeşti, una dintre cele mai bogate stirpe râmnicene. Meritul înfiinţării dispensarului era al medicului Lazăr Dicescu, prefectul judeţului între 1931 şi 1932.
În jurul scuarului amenajat de Constantin Lupescu, primar liberal de Râmnic la începutul secolului trecut, fotograful a surprins câţiva râmniceni cu treabă la stăpânire… În stânga, o trăsură-şi aşteaptă clientul. Niciun automobil nu-şi făcuse probabil simţită prezenţa în geografia oraşului de pe Râmnic. Azi, scuarul e doar amintire, iar de jur-împrejurul palatului roiesc automobilele. Am progresat. Oraşul se modelează în prezent în funcţie de trafic, de automobil. Se lărgesc bulevarde, se amenajează parcări, se face mai mult loc pentru maşini. Şi nu vorbesc de Râmnic, ci de oraş în general. Spaţiile verzi dispar pentru a face loc parcărilor. Trotuarele au devenit neîncăpătoare, pe ele bătându-se pietonii şi autoturismele. Cu atât mai reconfortant este un astfel de cadru din geografia de odinioară a urbei, un instantaneu dintr-o altă lume, calmă, tihnită, în care un birjar îşi aşteaptă cuminte muşteriul.
Odinioară străzile erau ale oamenilor, iar târgoveţul care traversează piaţeta ilustrează cum nu se poate mai bine acest lucru. Fără teama de a fi surprins de vreun bolid, omul se-ndreaptă spre Prefectură. Sau poate doar străbate oraşul? Tot odinioară, strada îmbia la plimbare. Aşa cum se observă în această imagine din urmă cu o sută de ani, materialele de construcţie folosite la amenajarea străzii erau de cea mai bună calitate. Bulevardul pavat cu piatră magmatică este însoţit de trotuare largi dalate, cu borduri solide din granit. O să spuneţi că era totuşi principalul bulevard din judeţ. Aşa este, dar erau destule alte străzi amenajate în această manieră. Cel puţin cele centrale respectau acest model.
Aşadar, o imagine văratică, un peisaj cu inima urbei de altădată, animat de concetăţenii noştri care – spre deosebire de noi – trăiau într-un spaţiu neconfiscat de automobile şi se plimbau în tihnă pe străzile umbrite ale unei vechi aşezări de provincie, savurând din plin atmosfera începutului de secol.

Casa în care a locuit Ştefan Minovici (sursa: Adrian Majuru, revista Cultura)

Oraş de contact între deal şi câmpie, având la bază un vechi vad comercial, Râmnicul s-a dezvoltat spontan în jurul nucleului negustoresc de pe malul stâng al râului, unde se afla o veche biserică din lemn, înlocuită mai apoi de ctitoria lui Mihail Cantacuzino. Comunitatea de aici alcătuia mahalaua Vatra. De jur-împrejurul ei, spre nord, est şi sud, a crescut oraşul, caracterizat printr-o dispoziţie afânată a construcţiilor, casele având în jurul lor gospodării şi terenuri cultivate. Principalele străzi se îndreptau spre această mahala centrală, marcată cu roşu (oraşul era împărţit pe culori, în veacul al XIX-lea).
În casa de mai sus, dispărută astăzi, a locuit familia Minovici. Ştefan Minovici, căsătorit la Brăila cu Sofia Haliu (văduvă tânără cu un copil), se mută în deceniul şapte al celui de-al XIX-lea veac la Râmnicu Sărat, în mahalaua Vatra unde, deşi nu făcea politică şi nici negoţ, va fi ales primar al oraşului. Se va stinge din viaţă în 1876. Dintre copiii lui Ştefan Minovici, s-au născut la Râmnic Ştefan Minovici (1867-1935) şi Nicolae Minovici (1868-1941).

Prin bunăvoinţa istoricului de artă Alexandru Măciucă (nepotul lui Octavian Moşescu), am intrat în posesia unui plan al unui „chioşc pentru vândut tutun” al invalidului Marin Spânu din Râmnicu Sărat. Datat în anul 1921, invaliditatea sus-numitului se datora probabil Primului Război Mondial.

Planul cuprinde o vedere din faţă şi două secţiuni – una verticală şi una orizontală, aceasta din urmă octogonală. Construit probabil din lemn, chioşcul avea multe deschideri vitrate şi tejghele pentru vânzarea tutunului şi a ziarelor. Acoperişul e înalt, în formă de cupolă. Un brâu cu motive populare tradiţionale înconjoară octogonul.

Desenat probabil de mâna unui arhitect, chioşcul nu este o construcţie monumentală, de anvergură, ci un accesoriu stradal bine integrat în peisajul oraşului de altădată, o bijuterie prezentă şi binevenită în complinirea confortului citadin.

Un grup de doamne din societatea Românească, găsind că, în oraşul lor nu există o instituţie de bine-facere pentru ajutorarea bătrânilor sărmani şi a copiilor orfani, s’au întrunit în ziua de 25 Septembrie 1903, şi au fondat Societatea „Ajutorul”, cu sediul în oraşul R.-Sărat, cu durată nelimitată.

Acesta este primul articol din statutul Societăţii de Binefacere „Ajutorul”, al cărei scop urmărea să acorde ajutoare, în bani sau în diferite materii trebuincioase traiului, bătrânilor, bărbaţilor şi femeilor sărmane şi copiilor orfani, la diferite nevoi. De asemenea, îşi propunea să facă opere de binefacere, precum un azil de bătrâni ori pentru orfani etc. Încurajarea industriei casnice era un alt deziderat al acestei societăţi.

Membrele erau de trei feluri: membre fondatoare, aderente şi onorifice, iar fondurile proveneau din plata taxelor de înscriere, a cotizaţiilor lunare, din diverse ofrande şi donaţii. Urmau a se organiza serbări, serate, concerte, conferinţe în beneficiul societăţii.

Statutul are opt capitole şi 30 de articole. Din penultimul articol, aflăm că  „Comitetul perpetuu al Societăţei, alcătuit odată cu fondarea ei” se compunea din:

Preşedintă, D-na Irina Doctor Poppescu

Casieră, D-na Cornelia Pella

Membre: Alexandrina Robescu, Maria Tătăranu, Eufrosina D-r Cristescu, Aneta Doctor Negrescu, Lucia D. Mihăescu, Mathilda Serghievici, Elisa A. Petrescu, Ana V. Petrescu, Catherina Căp. Botea.

Aşadar, doamnele din protipendada râmniceană se preocupau de soarta celor năpăstuiţi. Regăsim pe listă nume cunoscute ale societăţii râmnicene de odinioară.

„RETRO-RÂMNIC” vă pune la dispoziţie cel mai vechi portret al unui localnic. E vorba de portretul Sofiei Datculescu, mama lui Constantin C. Datculescu, binecunoscutul proprietar al „Gazetei săteanului”, cea mai valoroasă publicaţie apărută vreodată la Râmnicu Sărat.

Portretul (ce poartă marca „Photoglyptia Lemercier, Paris) apare în „Gazeta săteanului” din 5 august 1887, cu prilejul morţii Sofiei Datculescu. În acelaşi an, în primăvară, Constantin C. Datculescu îşi pierduse tânăra soţie (25 de ani) – Maria Datculescu.

Iată ce aflăm despre mama lui Constantin C. Datculescu:

„Doamna Sofia Datculescu era fiica răposatului serdar Gheorghe Plastara, un Spartiat (iar nu un Fanariot) cu idei liberale foarte înaintate, posesor dacă nu de o avere mare (precum ar fi putut fi dacă nu exersa caritatea pe o scară aşa de întinsă), dar de un renume de om de inimă, onest, ştiitor şi cel mai milos şi caritabil de pe acea vreme din oraşul R.-Sărat; un om în fine a cărui înmormântare a fost un fel de manifestare a sărăcimei de aici, mai având şi pe corpul său răni reamintitoare a răsboiului independenţei Greciei la care luase o aşa de activă parte ca voluntar.

Muma doamnei Sofia Datculescu, Raluca Plastara, era descendenta unei nobile familii poloneze. Părinţii săi foarte avuţi fuseseră exilaţi în Siberia ca participatori activi la revoluţiunea pentru desrobirea Poloniei; prinşi în mijlocul combaterei li se confiscă averea şi unicul lor copil (muma doamnei Sofia Datculescu), redusă la mizerie, îşi găsi azilul în Moldova. Acolo această fiică de revoluţionar polon, întâlni revoluţionarul spartan Gheorghe Plastara, care o luă de soţie.

Din această fericită căsătorie se născu, la 23 octombrie 1828 d-na Sofia Datculescu.

La 23 ianuarie 1846 fu cununată de Ministrul de-atunci de Justiţie, C. Şuţu (fratele prinţului domnitor al Moldovei, Mihail Şuţu), cu pitarul Costache Datculescu, român neaoş a cărui familie, originară din Vălenii de Munte, dădu ţării mai mulţi oameni de valoare şi vrednici.

Costache Datculescu a ocupat două funcţiuni, aceea de preşedinte de magistraţi (un fel de primar al urbei R.-Sărat de pe vremea aceea) şi de subprefect, care funcţiuni, în acel timp, se ocupau prin alegere.”.

Ce mai aflăm din necrolog? Că în ciuda eforturilor medicilor (Blasian, Stoicescu, Calenderu, Buicliu), Sofia Datculescu este lovită de apoplexie la 9 iunie 1887, orele 16,30. Serviciul funebru s-a făcut la Biserica „Bagdat”, iar cordoanele sicriului s-au ţinut de Al. I. Popescu, Anton Linde, Ioan Chiovenescu şi Dumitrescu, toţi patru prieteni ai răposatei.

Revenind la portret, acesta înfăţişează o femeie de aprox. 35-40 de ani, deci având în vedere că Sofia Datculescu a murit la 59 de ani, înseamnă că râmniceanca a pozat fotografului parizian în deceniul şapte a celui de-al XIX-lea veac.

NOTĂ
Această postare n-ar fi fost posibilă în lipsa gestului nobil al domnului Alexandru Măciucă, nepotul lui Octavian Moşescu, care a donat RETRO-RÂMNIC-ului GAZETA SĂTEANULUI, colecţiile pe anii 1887, 1888, 1889. Îi mulţumim şi pe această cale.

E toamnă, razele soarelui par filtrate prin miere, iar zilele sunt senine şi calde, blânde şi dulci. E sfârşit de săptămână şi de răpciune, străzile oraşului sunt mai puţin străbătute de oameni şi de maşini. În astfel de momente, când până şi praful pare de aur, te poţi întoarce în timp…Un timp antebelic ori interbelic, nici mai bun nici mai rău, doar un timp… altfel.

Pe Strada Constantin Brâncoveanu, colţ cu Primăverii (fostă Primăriei), un imobil străjuieşte vechea Piaţă a Independenţei. E o clădire tipică anilor în care a fost construită, cu prăvălii la parter şi locuinţa la etaj. Are fix 80 de ani şi a fost ridicată de comerciantul Ion Theodorescu. Fără o valoare arhitecturală deosebită, casa păstrează – pe colţul teşit, sub streaşină – un detaliu deosebit. Astfel, pietonul curios într-ale arhitecturii descoperă o casetă ornamentală cu numele proprietarului mai sus-amintit şi anul construcţiei – 1932. Un ochi antrenat va remarca forma arhaică (stilizată) a literelor, ce creează o atmosferă vetustă, ortodoxă, răsăriteană, slavă. O expresie autohtonă. Sunt litere volumetrice neoromâneşti, utilizate în arhitectura din prima jumătate a veacului XX, marcată de evoluţia acestui stil, ale cărei prime manifestări îi aparţin arhitectului Ion Mincu (născut în judeţul Râmnicu Sărat, la Focşanii-Munteni). În afara literelor, chenarul prezintă vechi motive populare româneşti. Aşadar, la peste două veacuri de la ridicarea pe malul Râmnicului a Bisericii „Adormirea” în stilul numit (ulterior) brâncovenesc, iată un detaliu neo-brâncovenesc păstrat în geografia de azi a oraşului, nu departe de ctitoria lui Mihail Cantacuzino.

O inscripţie cu caractere arhaice se află şi la Casa Lupescu („Palatul Fiscal”): http://chirac.wordpress.com/2010/02/21/palatul-fiscal/ . În epocă, astfel de litere se foloseau şi la scrierea unor tăbliţe (de asigurare, ale unor societăţi radiotelefonice etc).

Plăcuţa Societăţii Radiotelefonice din România  pe un imobil de pe Str. Victoriei din Râmnicu Sărat

Expertul Valentin Mandache (http://casedeepoca.wordpress.com/2010/07/16/litere-in-stil-neoromanesc-redate-arhitectural-fotomontaj-si-diapozitive/) consideră că „Redarea arhitecturală a literelor în stil neoromânesc (architectural lettering) reprezintă transpunerea caracterelor latine în forme inspirate din alfabetul chirilic, folosit in vechile textele bisericeşti slavone. Acest fel de a reda literele în inscripţii pe faţade de clădiri, transmite un puternic mesaj identitar reflectat în utilizarea de către vorbitorii de limba română a ambelor alfabete, chirilic şi latin, de-a lungul istoriei lor. Limba română este de origine romanică, dar cu o puternică influenţă slavă în cadrul vocabularului şi a gramaticii. Acest fapt este rezultatul dezvoltării istorico-culturale a comunităţilor româneşti în strâns contact cu vorbitorii de limbi slave din sud-estul Europei şi de asemenea din cauza religiei creştin ortodoxe, bazată secole de-a rândul pe liturghia slavă. Ca o consecinţă, alfabetul chirilic a fost folosit în redarea limbii române, până în secolul XIX”.

Cseh Gusztav – Scris Arhaic Românesc, sursa – aici

Ce ar fi de adăugat?… Că o plimbare de toamnă pe vechile străzi ale Râmnicului, cu privirea ridicată, vă va răsplăti cu prisosinţă devotamentul de pieton curios într-ale arhitecturii, istoriei, autenticului, frumosului. Nu trebuie decât să ieşiţi din casă…

Un cadru cu copaci dezfrunziţi şi lume zgribulită… Piaţa oraşului, un loc unde se încrucişau şi se vor încrucişa drumurile râmnicenilor. Pe la 1880, un anume D. Crudu picta piaţa, cu vechile olării şi mulţimea de târgoveţi. Într-o altă pânză, în fundal, se observă Casa Domnească.

Cadrul de mai sus e luat de la etajul Casei Domneşti, spre apus, într-o zi a anului 193…  Subiectul este hala de carne, de jur-împrejurul căreia roiesc oamenii. Movile de cartofi, saci cu legume, cântare, paporniţe, împresoară hala, o clădire dreptunghiulară cu acoperiş semicircular. Intrarea este flancată de depozite de zarzavat şi fructe.

Pe latura de sud a halei, se observă afişe electorale. Să fie vorba de alegerile din iarna anului 1937, ultimele înainte ca regele Carol al II-lea să dizolve Parlamentul şi să instaureze o dictatură regală în februarie anul următor? Dacă-i aşa, înseamnă că fotografia e făcută în campania electorală din toamna acelui an, când pe scena politică se înfruntau Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Totul Petru Ţară (expresia politică a Gărzii de Fier) şi Partidul Naţional Creştin. La Râmnic, cele mai multe voturi le-au strâns liberalii (aproape jumătate), urmaţi de legionari (o pătrime din voturi) şi ţărănişti. Partidul lui Octavian Goga, PNC, a obţinut rezultate nesemnificative în judeţul Râmnicu Sărat.

Afişe electorale pe prăvăliile de pe latura de sud a halei

Prin faţa halei trece Iazul Morilor, ce se desprindea din Râmnic în dreptul comunei Jideni (Podgoria), curgea leneş de-a lungul urbei între străzile Digului şi Constantin Brâncoveanu, făcea un cot spre est în dreptul străzii Luncii, curgând printre străzile Balta Albă şi Costieni, după care o apuca spre sud, vărsându-se în Râmnic în dreptul Cătunului Morilor, aflat azi în perimetrul oraşului, în cartierul Sârbi. Iazul a fost drenat şi canalizat pe vremea primarului Vasile Cristoforeanu (1892-1895). Câteva gâşte se bucură de prezenţa apei. Azi, iazul e istorie.

Ce detalii ne mai revelează cadrul interbelic? Câteva prăvălii pe Strada Pieţei (doar partea de sus) şi un imobil cu etaj în spatele halei, spre apus, toate dispărute. În dreapta cadrului se văd colinele subcarpatice, obturate azi de blocurile optzeciste.

Fotografia este una extrem de rară pentru că, spre deosebire de fotografiile de studio, studiate şi aranjate, aceasta reprezintă o felie de viaţă, o clipă decupată din realitatea urbei noastre de acum peste şaptezeci de ani. Cei mai mulţi dintre fotografi s-au mulţumit să ia în vizor subiecte predominant «fotogenice», cum ar fi clădirile publice din centrul oraşului, ori s-au limitat la portretele unor personalităţi locale. Nu avem imagini cu mahalalele Râmnicului, ori portretele unor sărmani din acele vremuri. Aşadar, o realitate edulcorată, ilustrată de fotografii pictorialiste, naive uneori. Imaginea de faţă este un instantaneu însufleţit de concitadinii noştri de altădată, ce-şi joacă bine rolul. Cunosc scena, decorul, recuzita, se cunosc între ei. Săraci ori bogaţi, manieraţi ori ba, contemplativi sau indiferenţi, tineri ori bătrâni, sunt surprinşi de ochiul fotografic în plină desfăşurare a piesei. Apropo de ochiul fotografic, nu ştiu cine a fost cel dindărătul aparatului de fotografiat, dar nu pot decât să-i mulţumesc pentru această imagine document.   Nu ştiu dacă dorinţa fotografului de odinioară a întrecut intenţia acestuia de a comunica doar cu contemporanii săi. Străbătând însă timpul până la noi, cei de azi, imaginile alcătuiesc o punte de comunicare între el, cel din trecut, şi noi, cei din prezent. Ele se constituie într-un vector ce poartă prin timp ideea pe care fotograful a dorit să o exprime. Unele fotografii devin astfel veritabile simboluri.

Fosta hală (magazinul „BIG” în comunism) – 24 octombrie 2012

Alătur peisajului de atunci un peisaj de acum, lăsându-l pe cititor să interpreteze imaginile în oglindă şi – dacă doreşte – să comenteze. Mie imaginea mi-a produs o revelaţie esenţială. Istoria „mică” se ascunde în detalii, în lucruri banale sau întâmplări de câteva clipe, care dau firescul cotidian, „aerul” timpului.

Despre hala de carne şi peşte de la Râmnic, clic aici.

Mulţumiri lui Dorin Dumitru (mi-a pus la dispoziţie imaginea) şi Roxanei Vişan (mi-a permis accesul în Casa Domnească pentru un cadru din acelaşi unghi precum cel interbelic).

Strada Victoriei în apropierea răscrucii cu Strada Primăriei (azi Primăverii). Un cadru de pe la sfârşitul anilor ’30 cu artera comercială a oraşului, strada meseriilor liberale, a prăvăliilor specializate în diverse mărfuri, îmbrăcăminte şi accesorii vestimentare, obiecte legate de consumul casnic. Aici se concentrau librăriile, editurile şi tipografiile. Artera polariza viaţa culturală a urbei, boema de odinioară.

În umbra balcoanelor – multe având marcat anul ridicării clădirii – firme precum „Carmen Sylva”, „La cavalerul român”, „La Mihai Viteazu”, „La Alexandru cel Bun”(„Bogat sortiment de stofe bărbăteşti şi de damă, mătăsuri, pânzeturi, felurite mărci de bumbac pentru ţesut. Tot felul de articole pentru nunţi şi botezuri. Preţuri conştiincioase”) îndemnau muşteriii să treacă pragul prăvăliilor cu o atmosferă învăluită în mirosul de gaz ce răzbătea din podelele tocite. Sub duşumele – pivniţe boltite pentru licorile dobândite din podgoriile aflate de jur-împrejurul Râmnicului, mulţi dintre negustorii târgului având proprietăţi în vecinătate. Beciurile au ieşit la iveală în clipa demolării străzii, în vederea sistematizării din anii ’80.

Imaginea de faţă scoate la iveală, în prim plan, Camera de Comerţ şi Industrie a judeţului Râmnicu Sărat, pe latura de apus a străzii, într-o casă care dacă ar fi dăinuit ar fi bătut suta de ani (Tudorache Popescu, 1912). Pe la începutul anilor ’30, preşedintele Camerei era Iorgu Constantiniu, librar cu prăvălia pe aceeaşi stradă („Poporul”).

Alături de sediul Camerei de Comerţ, Meyer Schwartz avea o farmacie şi drogherie, iar peste drum un alt evreu, Iancu Herşcovici, ţinea o prăvălie de coloniale şi delicatese.

Strada era pavată cu piatră cubică (recent ieşită la iveală cu prilejul asfaltărilor de anul acesta) şi nu avea borduri. Un comerciant în halat alb pozează în stradă, semn că nu doreşte să treacă neobservat. El reflectă cu adevărat specificul comercial al oraşului şi se constituia într-un reper.

Păcat că fotografia e făcută la amiază, contrastul tăios dintre lumină şi umbră scăzându-i din valoare şi ascunzând unele detalii.

Azi, în locul faţadelor extrovertite de altădată găsim o coşmelie cu iz oriental (Administraţia Financiară), căreia-i mai lipseşte minaretul. Pe partea cealaltă – aberaţii arhitecturale aşa-zis moderne, din materiale ieftine, de proastă calitate. Una dintre ele adăposteşte o bancă şi poliţia locală, iar cealaltă boarfe orientale. Între ele, o rămăşiţă desfigurată a unei clădiri cu balcon din fier forjat, cu covrigărie la parter.

Mulţumiri lui Dorin Dumitru!

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

4,329 films were submitted to the 2012 Cannes Film Festival. This blog had 36,000 views in 2012. If each view were a film, this blog would power 8 Film Festivals

Click aici pentru a vedea raportul complet.

DIAMANDI PORTOCALĂ

Pe la începutul celui de-al XIX-lea veac, se stabilea la Râmnic Diamandi Portocală, un grec (?) originar din insulele ionice. „Înalt, bine făcut, frumos se zice. A fost întâi arendaş al moşiei Filipeştii de Târg din judeţul Prahova. Nu cunoaştem rostul mutărei sale la Râmnicu Sărat, dar credem că aceasta nu este străină de interesele lui Costache Suţu, aici fiind centrul zonei numeroaselor moşii ale acestui mare proprietar, însurat cu o Racovitză, urâtă însă probabil bogată, el fiind un bărbat frumos şi de viţă domnească.

A construit la Râmnicu Sărat, pe malul gârlei, casa care astăzi (1934, n.n.) este proprietatea familiei Robescu (în prezent dispărută, n.n.). Casă mare pentru acele vremuri, arătoasă, spaţioasă, cu un mare pridvor, aşezată pe un deluţ, în mijlocul unei curţi întinse, cu grădină, dependinţe, etc., ceea ce ar fi indicat o bună stare materială. La moartea sa prematură, faptul că a lăsat-o neterminată, cu câteva mii de lei datorii şi moştenitorii în jenă, denotă mai mult o fanfaronadă, cusur ce s-a transmis şi la unii din descendenţii săi”.

Casa construită de Diamandi Portocală la Râmnic, probabil în anii 1830, vândută mai târziu familiei Robescu de fiul său, Temistocle

Diamandi Portocală se căsătoreşte la 1820 cu Sofia, „urâtă, dar foarte inteligentă, vorbăreaţă şi activă”.

„A murit la anul 1840 de erizipel (boală infecţioasă şi contagioasă provocată de un streptococ), lăsând o văduvă şi cinci copii minori: Temistocle, Elenca, Zinca, Tudorache şi Marghioala”. Sofia moare în 1841, la un an după Diamandi, de inimă.

TEMISTOCLE PORTOCALĂ

„Temistocle Portocală s-a născut la Braşov în 1821, unde se refugiase familia din cauza Zaverei (Eteriei) şi botezat la Biserica Neagră din acel oraş, probabil în religia mamei sale, catolică sau protestantă. Înalt, bine făcut, ochi căprui, mai mult negri, nasul turtit, păr buclat, abundent, încărunţit din tinereţe. Pierduse dinţii de timpuriu. Avea ticul de a-şi răsfrânge buza inferioară. Foarte inteligent şi foarte simpatic, dar cam indolent. Fire deschisă şi veselă, fredona adesea. Îi plăcea să râdă şi să vorbească. Foarte generos. Făcea binefacerile cu discreţiune, unele din ele nu s-au cunoscut decât târziu, după moartea sa. Scria cu litere vechi amestecate cu noi şi destul de prost. Vorbea cu uşurinţă greceşte, dar nu prea bine. Când era zorit o da pe româneşte, ceea ce probează că era mai stăpân pe aceasta din urmă.

La vârsta de 19 ani, pierzând pe tatăl său Diamandi, a rămas la Râmnicu Sărat singurul sprijin al familiei, compusă din mamă, trei surori şi un frate mai mic. Devenit protejat al lui Costache Suţu, şi-a îndeplinit destul de bine misiunea de cap de familie. Om de încredere al acestuia, l’a servit cu multă cinste. Foarte corect, nu a abuzat de încrederea şi de absenţa protectorului său. A ţinut în arendă moşia Slobozia (judeţul Râmnicu Sărat) de la fiica lui Costache Suţu vreme de 28 de ani, de la 1849 şi până la 1877.

Mare amator de cai, avea în grajd în permanenţă două perechi, de culori deosebite, pe care se ducea în persoană de-i cumpăra în regiunea Braşovului. Totuşi, în oraş umbla, cu treabă sau fără treabă, cu un birjar Marcu, din apropiere, cu mârţoagele lui înhămate la o trăsură arhihodorogită şi aceasta numai pentru a lansa şi ajuta pe acest Marcu, îmbătrânit, sfrijit, sărac lipit şi cu şase copii. Aceasta ne dă nota firei lui miloase, naturală şi fără fanfaronadă.

Nu era avid de bani. Nu ştia să ascundă nimic. N-avea absolut nici un viţiu. Nu avea duşmani şi n’a fost atacat niciodată, deşi Podul Bulgarului, unde hoţii prădau de obicei, se afla pe moşia sa arendată Slobozia. Totuşi, i s’au furat o dată, de la conacul acesteia, 20 perechi de boi, cărora nu le-a mai dat de urmă.

Temistocle Portocală (1821-1882)

Nu făcea politică, dar, prin firea lui, era partizan credincios al partidului liberal, cel mai înaintat şi cel mai generos din acele vremuri. Îndepărtat şi dezgustat de cele ce văzuse în protipendadă, mai ales cea grecească, jefuitori fără fir de omenie şi ingraţi neruşinaţi: ca Plaino, puternic al zilei de atunci, care luase în mod brutal şi hoţesc moşia Tâmboieşti a socrului său, Mihu. Ca un oarecare grec Dimopol, care, pentru a se îmbogăţi, furase şi devastase întreaga regiune a Bălţii Albe, Amara-Grădişte, pustiind literalmente satele. Ca Grigore Suţu, care a pus la interdicţie pe bătrânul şi omenosul său părinte, Costache Suţu, dându-l afară chiar din casa lui (cea cu pajure din Bulevardul Colţei, ce există încă), neluînd parte nici el şi nici un alt membru al familiei la transportul la moşia Suţeşti a rămăşiţelor pământeşti ale acestui venerabil bătrân, care nu avusese alt păcat decât că dăduse fiinţă acestei stârpituri de fiu degenerat şi ingrat. Dintre toţi intimii acestui vlăstar de viţă domnească nu i-a rămas devotat decât Temistocle Portocală, care l-a transportat şi depus în cavoul familiei, cu multă evlavie, în locaşul său de veci de la Suţeşti.

Aceste toate şi încă altele, pe cari el le cunoştea bine, îl îndepărtaseră de o clasă de oameni de care, de fapt, era legat prin sângele său şi unele nevoi, şi l-au făcut să se ataşeze partidului liberal, de la care, de altfel, nu a tras şi nu a căutat să tragă nici un profit.

Prin munca sa productivă a câştigat suficient pentru a plăti datoriile lăsate de tatăl său, a termina casa pe care acesta o lăsase neisprăvită, a mărita cele trei surori şi a procura familiei o existenţă îmbelşugată.

A murit în toamna anului 1882, la vârsta de 61 de ani, de apoplexie. Primul atac i s’a produs în plin tribunal, într-un proces cu Costică Suţu, prilejuit de faptul că acesta, prin avocatul său Mavrodin, a declarat în şedinţă că n’are încredere în jurământul său.

A lăsat patru copii, toţi majori: Aristide, născut în 1855, Miltiade, născut în 1856, Erofile, născută în 1858 şi Niculae, născut în 1860.

A rămas ceva avere în urma sa, dar cam încurcată din cauza fiului său Aristide şi ginerelui său Victor Stoika”.

SMARANDA (MĂNDICA) PORTOCALĂ, născută MIHU

„Fiică a lui Asanache Mihu şi Anica Mihu, din Tâmboeşti, al treilea şi ultimul copil al acestora.

S-a născut în anul 1839. Talie mijlocie. Ochi căprui. Nas drept, trăsături regulate. Mâini şi picioare mici. Păr castaniu, bogat şi excepţional de lung. Foarte fină şi delicată, atât ca fizic, cât şi ca maniere. Fire aşazată, dar cam nervoasă, din cauza unei îndelungate maladii dureroase de stomac, care i s-a pronunţat în 1856.

Smaranda Portocală (1839-1882)

Măritată la 1854, încă foarte tânără, la vârsta de 15 ani, cu Temistocle Portocală, care avea 33 de ani. Lipsită de cultură, ca toate fetele din acea vreme crescute la ţară, compensa cu prisosinţă această lipsă prin inteligenţă şi o mare doză de bun simţ. Foarte cumpătată şi discretă în relaţiunile sale, mai ales cu cumnatele, ceea ce nu era tocmai uşor. Suflet bun şi nobil.

A avut patru copii: Aristide, Miltiade, Erofile şi Niculae.

Excepţional de bună şi devotată mamă. A dus o căsnicie din cele mai armonioase, înconjurată de iubire şi de respect. Deşi de o simţitoare deosebire de vârstă faţă de bărbatul său, uita aceasta faţă de solicitudinea acestuia şi neîncetata şi afectuoasa atenţiune ce i-a purtat până la moarte.

A murit în toamna anului 1882, o săptămână după bărbatul său, de o puternică hemoragie stomacală, la vârsta de 43 de ani”.

MILTIADE PORTOCALĂ

„Născut la Râmnicu Sărat în anul 1856. A făcut clasele primare în oraşul natal. La Bucureşti a urmat primele clase de liceu la Sf. Sava, fiind în pensiune la Buholzer, pe podul Caliţiei, astăzi Calea Rahovei. A trecut apoi la Şcoala Comercială, pe care a absolvit-o fiind internat în institutul Troteanu, situat în cartierul Bisericii Sfinţilor.

Actul de botez al lui Miltiade Portocală (1856), născut la Râmnic, în mahalaua Vatra

Plecând în urmă în străinătate, a absolvit Şcoala Superioară de Comerţ din Anvers (Belgia). A făcut practică apoi la Banque de Lyon din Paris, timp de un an, după care direcţia băncii a vrut să-l trimeată la o sucursală din Londra. A fost însă împiedicat de părinţi.

Reîntors în ţară, după un stagiu vremelnic la centrala Băncii Naţionale din Bucureşti (anul 1880), a fost numit contabil şi apoi sub-director al sucursalei Băncii Naţionale din Galaţi, de unde a trecut (1885) director al sucursalei din Brăila, funcţiune ce a ocupat până în anul 1890, când şi-a dat demisia pentru a se arunca în afaceri.

Talie mijlocie, cu torace bine desvoltat. Ochi negri. Foarte puţin vorbăreţ, taciturn din fire. Serios în toate apucăturile lui. Foarte puţin înclinat spre cele distractive. Foarte inteligent, cam prezumţios însă. Muncitor. Energic. Demn. Omenos şi destul de darnic, fără să fie cheltuitor şi, mai puţin, risipitor. Om cu vederi largi şi cu perspectivă foarte frumoasă în cariera ce-şi alesese. Foarte corect în afaceri, pentru care se şi bucura de mult credit. Foarte autoritar, fire dominatoare. Se bucura de mult respect şi de o deosebită consideraţiune printre cei cu care era în contact şi care îl cunoşteau.

S-a stins în anul 1905. Maladia a pus capăt foarte timpuriu unei existenţe menite să aducă servicii apreciabile ţării şi în momentele când familia, căreia îi era atât de ataşat, avea mai multă nevoie de sprijinul său, lăsând în urmă patru copii minori: Florica, Radu, Mihai şi Alexandru”.

RĂDĂCINI ALE TULPINEI FAMILIEI PORTOCALĂ

Asanache Mihu

„Neam de boer de ţară din comuna Tâmboieşti, judeţul Râmnicu Sărat (în prezent Vrancea, n.n.). Până a murit, în 1865, a purtat giubeau boerească şi şapca. Ginerele său îi spunea boerule, iar el îi spunea Portocală, căci avea oroare de numele său grecesc Temistocle.

Înalt, bine făcut. Ochi verzi. Om cu stare: proprietarul a două vii în Tâmboeşti şi alta în Cârlige, ce o avea de zestre de la nevastă. De asemenea, mai poseda una pădure seculară de stejar, o mare livadă de pruni, mai multe locuri în sat şi moşia Tâmboeşti. Moşia i-a fost cotropită de influentul grec Plaino, din Plăineşti (Cucu), cu care a fost zadarnic în proces până a murit. Procesul nu l’a mai redeschis nimeni. Jecmăneala era mijlocul de îmbogăţire a grecilor influenţi din timpul Fanarioţilor. Tot astfel au fost jecmăniţi şi moşnenii din Putreda (Grebănu, din apropierea oraşului Râmnicu Sărat) de moşia lor de către un Suţu, sau poate socrul acestuia, Racoviţă, proces pe care nu l’au câştigat Putrezenii decât în zilele noastre (acum 3-4 ani), după circa 100 de ani de judecată.

Asan, sau Asanache Mihu avea o bogată gospodărie pe malul de nord-est al pârâului ce trece prin satul Tâmboeşti, aflat ca şi acesta în apropierea ultimelor dealuri împădurite ale ramificaţiunei Carpaţilor, loc de refugiu în desele cazuri de restrişti de pe vremuri, mai ales că Tâmboeştii erau foarte aproape de linia de invazie Focşani-Râmnicu Sărat.

Căsuţa modestă de ţară, cu patru încăperi mici, cămară, sală şi cerdac, clădire cu caracter improvizat, ca toate clădirile din vechile timpuri nesigure. Bucătării separate, hrubă mare, cramă, lin acoperit, adăpost de vite, etc. Curte spaţioasă, cu nenumărate şi variate păsări, înconjurată de o parte cu o întinsă livadă de pruni, pe care o traversai ca să ajungi la conac; de altă parte, via cu o suprafaţă de mai bine de 20 de pogoane, toate strejuite de valea pârâului.

O pitorească aşezare românească de ţară, de proprietar înstărit. Proprietăţile nu erau dobândite prin jaf sau specula muncii ţăranului, ci erau moştenite din moşi-strămoşi.

A avut un unchi Tâmboescu, de la care nu mai rămăsese decât amintirea numelui.

A murit la vârsta de 77 de ani, de tifos, în anul 1865, un an după moartea soţiei sale Anica. Era născut deci în anul 1788.

Avea cunoştinţă de carte românească, însă era departe de a fi un savant.

Nu avea nici un viţiu.

Au rămas în urma lui trei copii majori:

- un băiat Tache, înalt, robust, masiv, însă cu sminteală la cap, boală ce avea din copilărie, din timpul când învăţa carte la Focşani, provenită pare-se dintr-o întâmplare (spaima) şi care nu l-a împiedicat de a trăi până la adânci bătrâneţe şi de a face o puzderie de copii nelegitimi cu o femeie din sat şi cari s’au reîntors în masa ţărănească a satului sub numele de Tăchină;

- o fată, Sofia, inteligentă, bine făcută, chiar frumoasă, puţin cam rea, măritată cu un grec, Costea Nicolau, care n-avea absolut nici o calitate; a lăsat un fiu, Vasile;

- o fată, Smaranda (Măndica), măritată cu Temistocle Portocală”.

Anica Mihu, născută Panaitescu

„Din satul Cârligele, în apropiere de Focşani. Dintr-o bună familie înstărită şi înrudită cu Vasile Vidraşcu, cu Călcâi din Focşani, precum şi cu Tache Moşu din Râmnicu Sărat.

Avea o soră, maica Zenovia, din schitul Coteşti, cu o bună stare materială, rămasă poate de la părinţi, poate de la bărbatul său, Angonescu. Călugărită după moartea acestuia, în urma unei boale şi a promisiunii sacre făcute în timpul acestei boli. Îi plăcea mai mult prin lume şi jocul de cărţi decât cele bisericeşti, pentru care a şi fost forţată de autorităţile ecleziastice să reintegreze mănăstirea. Averea i-a fost înjumătăţită mai apoi de călugări.

Un fiu al fratelui său, anume Petrache Panaitescu, magistrat în Râmnicu Sărat, totdeauna îngrijit şi corect îmbrăcat, foarte calm, foarte ordonat, de o corectitudine exemplară, vânător pasionat, a renunţat la pensie când i-a venit vârsta, probă de dezinteresare, dar şi de bună stare materială.

Mama Anica avea ochii căprui, era înaltă, sveltă, discretă şi delicată în purtările ei. Energică la nevoie: cu ocazia botezului ultimului copil al fiicei sale Măndica, s’a opus cu îndărătnicie de a mai da nume greceşti la copii şi numai mulţumită ei am scăpat eu cu numele Niculae, botezat de Sofia, sora mamei mele, la anul 1860, iulie 19 (stil vechi), la biserica Mănăstirea din piaţa oraşului Râmnicu Sărat, clădită de Ştefan cel Mare şi reclădită de Brâncoveanu.

Născută la 1815 şi măritată la 1834, în vârstă de 19 ani, cu Asanache Mihu din Tâmboeşti. A dat naştere la trei copii: un băiat şi două fete.

A murit în anul 1864, în puterea vârstei, la 49 de ani, în urma unui accident: răsturnându-se cu trăsura pe priporul Tâmboeştilor, s-a lovit de o piatră şi şi-a spart capul de o piatră, ceea ce i-a cauzat moartea după o suferinţă de câtva timp. Medicina din acele timpuri a doctorului ovrei Gheţ, singurul medic în Râmnicu Sărat, n-a fost în stare de a o salva şi astfel a pierit cu zile, fiind încă tânără”.

Însemnări despre familia Portocală întocmite de Neculai Portocală (1934)

Mulţumitri domnului Radu Portocală (Paris) pentru amabilitatea de a pune la dispoziţia „RETRO-RÂMNIC” aceste însemnări şi fotografii.

Azi am primit o ilustrată cu podul peste Râmnic şi vederea oraşului. A sosit tocmai din Germania, acolo unde a fost expediată cu aproape o sută de ani în urmă, în ianuarie 1917, imediat după ocuparea oraşului de armata germană. După un veac, vederea se întoarce în locul din care a fost trimisă. Azi, nimeni n-ar mai putea expedia o vedere cu Râmnicul pentru simplul motiv că n-ar mai avea de unde să-şi procure una. Şi chiar dacă ar avea, cine s-ar complica în era Internetului cu expedierea de cărţi poştale ilustrate?

Expediată de un anume Hermann, vederea are în prim-plan vechiul pod pe care nemţii au pătruns în oraş, pod construit pe vremea lui Cuza, la stăruinţele primarului Costache Zamfirescu (1865-1866) / foto. În epoca interbelică, un nepot al lui Costache Zamfirescu, Alexandru, ajuns prefect de Râmnic, mută podul la Dumitreşti. Faţă de actualul pod rutier peste Râmnic, vechiul pod se afla în aval, în dreptul Străzii Pieţei.

În plan secund, se distinge linia joasă a mahalalei Vatra, cea mai înaltă construcţie fiind biserica fostei mănăstiri. Se vede vechea Primărie din Strada… Primăriei. Ilustrata este însufleţită de doi râmniceni, dintre care unul însoţit de o vacă. Spre capătul de răsărit al podului se disting încă două siluete.

În 1909, odată cu terminarea studiilor universitare, tânărul Dumitru P. Mazilu se stabileşte la Râmnic, unde îi caută pe conservatorii de frunte ai urbei: Octaviu Blazianu şi Menelas Chircu. Să zăbovim puţin asupra celui dintâi, medicul Octaviu Blazianu.

De la prima întâlnire – mărturiseşte proaspătul absolvent de filologie – „am simţit că aveam într-adevăr de-a face cu un suflet de elită”. Mai departe-i dăm cuvântul profesorului Mazilu, care în „Foaia Râmnicului” (Anul I, No.17, 18 decembrie 1920) scrie un articol cu privire la viaţa şi personalitatea „mult regretatului doctor al Râmnicului”: „Măsurat şi socotit în toate, cult în adevăratul sens al cuvântului, doctorul Blazianu te captiva din primul moment prin farmecul ce radia din întreaga lui personalitate”. „Născut la Blaj, străvechiul centru al românismului de peste munţi, îşi face acolo primele învăţături, fiind totdeauna capul promoţiei sale. La vârsta de 18 ani pleacă la Viena, unde face studii strălucite de medicină. Anii petrecuţi aici alcătuiau pentru doctorul Blazianu cele mai dragi amintiri ale vieţii lui. Ceasuri întregi în lungile noastre taifasuri, îmi povestea cu o căldură plină de o nespusă duioşie, când una când alta din amintirile frumoasei lui vieţi de student. Aici cunoscuse el tainele cele adânci ale ştiinţei superioare, aici îşi dezvoltase marea lui pasiune pentru muzică şi tot aici ajunsese preşedintele celebrei societăţi studenţeşti România Jună, unde avusese prilejul să trăiască atâtea clipe neuitate în tovărăşia colegilor de la filozofie, Mihai Eminescu… Amintirile de la România Jună îl transportau totdeauna cu o putere magică în lumea caldă a visurilor tinereţii dintâi. Obrajii i se împurpurau ca la întâlnirea neaşteptată a obiectului primelor visări, se ridica uşor de pe scaun, îşi desfăcea ochelarii de după urechi, şi cu ochii de o bucurie de copil începea şirul povestei…”.

După absolvirea studiilor medicale, se stabileşte la Bucureşti, „cu gândul mai ales spre profesorat”.  „O violentă dezamăgire sentimentală – Semper mutabile femina – îl determină să se izoleze undeva, departe, şi să primească el, ilustrul laureat al Vienei, postul de medic de plasă la Panciu! Şi ce n-a făcut el în această modestă calitate pentru sărmanii iloţi de pe Şuşiţa? Nici până astăzi mocanii bătrâni din codrii străvechi ai Vrancei nu l-au putut uita. A fost pentru mine o adevărată uimire să aud, în timpul concentrărilor din preajma războiului, bătrâni din Câmpuri vorbind cu o adâncă evlavie despre bunul lor Dofturu Blajanu de pe vremuri. Atât e de adevărat că, totdeauna omul sfinţeşte locul. Trece în urmă medic primar la Râmnicu Sărat, de care se leagă pentru totdeauna şi nu-l părăseşte decât pentru puţină vreme pentru a ocupa, în urma unor stăruitoare insistenţe, postul de inspector sanitar la Bucureşti. Şi cum râmnicenii de pe vremuri erau se vede oameni mai limpezi văzători decât urmaşii lor de astăzi, încă de tânăr îl leg pe doctorul Blazianu, întâi primar al oraşului, apoi ca reprezentant al lor în mai multe rânduri, în camera şi senatul ţării. După alte criterii pesemne se acordau pe atunci onorurile cetăţeneşti. Quantum mutatus ab illo… (cât de mult s-a schimbat) am zice cu poetul, privind la situaţia din clipa de acum”. Aşadar, „râmnicenii de pe vremuri erau se vede oameni mai limpezi văzători decât urmaşii lor de astăzi”. Cât adevăr! Oare ce ar spune astăzi profesorul Dumitru P. Mazilu, văzând ce lupte se dau la Râmnic în campaniile electorale şi cum schimbă unii partidele ca pe şosete. Dar să nu insistăm pe politicianismul actual şi să revenim la  personalitatea doctorului Blazianu.

Primul Război Mondial îl găseşte la datorie, ca medic-locotenent-colonel la spitalul local, unde desfăşoară o activitate prodigioasă, readucând la viaţă mii de muribunzi. „El, care nu fusese niciodată chirurg, uimeşte pe chirurgii vestiţi ca d-rul Negruzi cu îndrăzneala şi preciziunea operaţiilor ce încearcă cu izbândă desăvârşită. El, care din cauza sănătăţii de mult zdruncinate nu putea rezista la nicio oboseală fizică, ajunge să nu iasă din spital câte 10 şi chiar câte 15 ore. Când puhoiul duşman ajunge să bată la poarta Râmnicului, el, ardeleanul fugit de peste munţi, primeşte ordinul să rămână pe loc pentru îngrijirea nefericiţilor ce nu puteau fi transportaţi. Ştia bine ce-l putea aştepta şi totuşi nu ezită o clipă să-şi facă întreaga datorie. Şi a fost o adevărată providenţă pentru populaţia rămasă sub duşman, prezenţa în mijlocul ei a doctorului Blazianu, care a ştiut să fie fără încetare singura pavăză ocrotitoare împotriva nenorocirilor de tot soiul ce-i ameninţau pe toţi la fiecare clipă. Când războiul s-a încheiat cu izbânda deplină a năzuinţelor noastre, când visurile semeţe ale copilăriei fugarului din Blaj se încheagă definitiv într-o măreaţă înfăptuire, sufletul senin al doctorului Blazianu cunoaşte mulţumiri de proporţii biblice. Între el şi Târnavele copilăriei lui, nu mai erau acum nici graniţă, nici vamă, nici jandarm unguresc! Ce altceva putuse el să dorească mai arzător de la viaţă?”

Emilian Constantinescu, în „Siluete râmnicece” (Almanahul Râmnicului, 1933) încearcă un portret al medicului Blazianu: „Înalt, roşcovan, iată-l venind cu mers grăbit, săltat, cu mişcări nervoase, repezi. Este – pentru vremea sa – un erudit. Lumea apelează, în cazuri grave, la luminile lui şi mai totdeauna, cu folos. Dar nu e numai medic minunat, format în celebra şcoală vieneză, ci şi bun român şi desăvârşit om de cultură. Prestigiul de care se bucura în opinia publică era pe deplin meritat. Muzician distins, doctorul Blazianu a înţeles şi susţinut orice manifestare artistică în oraşul acesta de provincie. De câte ori George Enescu a primit să se oprească şi la noi, datorită numai lui. Până la adânci bătrâneţi a rămas acelaşi suflet entuziast şi dezinteresat”.

Multe s-ar mai putea spune despre acest aristocrat al spiritului râmnicean, dar nu vreau să lungesc cuvântul. Azi, lumea nu mai are răbdare să citească. În final, câteva cuvinte despre portretul celui evocat. Realizat în jurul vârstei de 60 de ani, în atelierul „Julietta – Photographe de la Cour Royale, Bucarest”, acesta apare pe o carte poştală expediată de Blazianu unui comerciant local, Pararaschiv Paraschivescu, cu prilejul Sărbătorilor de Iarnă din 1913 (data exactă: 24 decembrie 1913). Dintre decoraţii, atrag în mod special atenţia Ordinul „Coroana României” în grad de comandor, înfiinţat de regele Carol în 1881, după ce România a devenit regat, şi Ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer, cel mai vechi ordin naţional, înfiinţat de Cuza-Vodă în 1864.

„Un amic al poporului” semnează în „Gazeta săteanului” (5 iunie 1887) textul cu titlul de mai sus. Acest „amic” arată starea mai mult decât precară în care se afla salubritatea publică şi privată în vechiul judeţ de la cotul carpatic. „Pentru a arăta neajunsurile ce am găsit şi pentru a evita repeţiri, voi face la acest capitol câteva scurte reflecsiuni asupra solului, asupra igienei satelor şi locuinţelor, asupra alimentaţiunei, apoi asupra bolilor, cimitirelor, industrielor insalubre şi asupra exerciţiului ilicit al medicinei”.

Amicul nostru împarte ţinutul Râmnicului în două: partea muntoasă şi partea câmpeană. Cea muntoasă, cuprinzând şi podgoria, este „bogată în dealuri, văi, păduri şi vii”, iar cea câmpeană este „plană, bogată în bălţi, dar lipsită de înălţimi, de păduri şi de ape curgătoare”. Diferenţa între cele două este că partea dinspre munte este mai salubră, stare de lucruri pusă pe seama aerului mai curat, plantaţiilor şi apelor curgătoare. De asemenea, impermeabilitatea relativă a solului, curăţenia terenului din interiorul comunelor, abundenţa apei de băut, dispunerea caselor la distanţă mai mare una de alta, contribuie la menţinerea unei curăţenii mai mari decât în zona de şes. În aceasta din urmă, „lipsa de plantaţiuni şi de ape curgătoare”, bălţile, „aglomeraţiunea bălegarilor şi gunoaielor de tot soiul, ce se depun pe stradele comunelor pentru prepararea tizicului, apoi lipsa de lemne de foc şi de construcţiuni, desimea caselor şi lipsa de izvoare şi de fântâni cu apă potabilă, toate acestea fac ca populaţiunea câmpeană să fie mai încercată de diferite boli”.

Nemărginita monotonie a şesului râmnicean dezamăgeşte. „Nimic mai melancolic decât acest vast şes al părţii nord-estice a judeţului. Vederea câmpiei şi satelor indispune nu numai pe artist, ci şi pe economist, pe filantrop şi pe medic”. Numai cumpenele fântânilor rupeau monotonia câmpiei arse de soare, ostoind setea celor ce locuiau ori străbăteau şesul uscat al Râmnicului. Jaloane temporale şi spaţiale ale unei geografii subcarpatice, puţurile arătau că la câţiva metri adâncime se ascund nisipuri şi pietrişuri identice cu cele pe care le rostogolesc şi azi râurile din Carpaţi.

Autorul articolului asemuieşte această întindere cu deşerturile africane „de care câmpiile noastre se deosebesc numai prin locurile verzi cultivate cu grâu şi porumb ce mai schimbă ici-colo monotonia”. Contribuie la acest tablou dezolant locuinţele sărăcăcioase din argilă, iarba pălită, frunzişul uscat şi îngălbenit, norii de praf, „băligarul aruncat în cantităţi enorme prin curţi şi pe strade”. Ţăranul deţine doar câteva instrumente agricole rudimentare. „Nicăieri lemne de foc, cu atât mai puţin lemne de construcţiune!”. Locuinţa câmpeanului oferă „icoana celei mai complete goliciuni, consecinţa unei servitudini ereditare şi a exploatării celui mai slab de către cel mai tare”.

„Pretutindeni lipsă de mobilier şi de confortul cel mai rudimentar. Pretutindeni necurăţenie, băligare şi noroaie. Pretutindeni aceeaşi stagnaţiune în progresul agricol, de la care atârnă şi progresul în salubritatea publică. Aceasta e soarta descendenţilor colonilor lui Traian, care de 17 secole cultivă fără întrerupere pământul acestei ţări, una din cele mai fertile pe lume!”.

Aşadar, românul face casă bună cu sărăcia de când se ştie. Peisajul de astăzi nu este mult diferit faţă de cel din veacul al XIX-lea. Satele pierdute în câmpie sunt, ca şi acum o sută şi ceva de ani, la cheremul secetei şi al troienelor, al inundaţiilor, norilor de praf, băligarelor, alcoolismului, bolilor de tot felul ş.a. Îmbătrânite şi istovite, satele ilustrează transformarea unui popor într-o simplă populaţie, de-ierarhizată, năucită de sărăcie, dezorientată în spaţiu şi timp.

Foto: gospodărie din apropierea oraşului Râmnicu Sărat

Azi am pus mâna pe cea mai veche imagine aeriană a oraşului. Pentru ea trebuie să le „mulţumim” ofiţerilor germani din Primul Război Mondial. De ce? Pentru că ei fotografiau teritoriile ocupate din avion.

Râmnicul a fost ocupat în decembrie 1916, în urma celei mai mari bătălii din perioada retragerii (Weihnasschtlacht – „Bătălia de Crăciun”). Pe 27 decembrie, după-amiaza, trupele germane au pătruns în oraş prin cele trei bariere din sud, în timpul luptelor oraşul fiind bombardat, Teatrul Comunal, Palatul Administrativ şi Şcoala Primară Nr. 3, suferind pagube.

Fotografia cuprinde o treime din oraşul de acum (aproape) un veac, de la Gimnaziul de Băieţi (în stânga) până la Biserica „Sf. Parascheva” (în dreapta), pe direcţia sud-nord. Pe direcţia vest-est, cadrul cuprinde aproape întreaga întindere a oraşului, de la râul Râmnic până la Bulevardul Matei Basarab. În partea de sus se vede vechiul pod peste Râmnic, aflat în dreptul Străzii Pieţei, iar în extremitatea de jos, în stânga, Arestul Preventiv, temuta închisoare politică de mai târziu. Se disting foarte bine străzile tăiate la finele veacului anterior (XIX): Bulevardul Prefecturii (azi Ion Mihalache), Strada Domnească, Strada Gheorghiţă Lupescu şi Strada Drăgăicii. Bulevardul Matei Basarab (cel mai lung) e paralel cu marginea de jos a cadrului. La răscrucea cu Strada Domnească se observă o casă existentă şi astăzi.

Fotografia cuprinde cinci dintre cele opt biserici existente la acea dată: „Sf. Parascheva”, „Sf. Ion”, „Adormirea Maicii Domnului”, „Sf. Voievozi – Câţa” şi „Robeasca”. Ochiul iscoditor remarcă cu uşurinţă Palatul Administrativ şi de Justiţie (centru-stânga), Teatrul Comunal (în grădina publică), Gimnaziul „V. Boerescu” (azi Colegiul „Al. Vlahuţă”) ori vechea mănăstire de la piaţă. Câteva case particulare boiereşti punctează geografia oraşului: Casa Lupescu (azi în paragină), Casa Iteanu (azi Poliţia Municipală), Casa Chircu (azi cârciumă şi – parţial – bancă), Casa Damian (azi Parchet), Casa Protopopescu (azi hotel şi restaurant), Casa Dicescu. Pe locul unde se află azi cel mai mare magazin universal (Kaufland) se găsea Regimentul de Infanterie 49, ai cărui soldaţi s-au jertfit în luptele de la curbura Carpaţilor.

Din aer nu se vede nenorocirea abătută asupra oraşului odată cu ocupaţia germană., cruntă pentru râmniceni. „Pe la hanuri, pe duşumelele odăilor goale şi igrasioase, cu geamurile sparte, prin care şuieră vântul a deznădejde şi a moarte, prin grajdurile aşternute cu paie râncede şi bălegar, pe sub şoproane putrezite, în curţi fără zăplazuri, pretutindeni se adăpostesc nefericiţi sinistraţi ai groaznicului război” (V. Dimitriu, „Râmnicul sub ocupaţie”). Trecuse vara în care prefectul Nicolae Gâlcă, „cu glasul sugrumat de emoţie”, vestise mobilizarea din balconul Palatului Administrativ. Erau departe zilele în care autorităţile, ofiţerii şi poporul sărbătoreau, printr-un banchet pe terenul de sport din spatele Teatrului Comunal, plecarea pe front. Clipele de mândrie şi înălţare sufletească fuseseră înlocuite cu suferinţa şi agonia războiului. Jafuri, devastări, distrugeri, violuri, alungarea locuitorilor din case, confiscări, rechiziţii forţate de ouă, lapte, păsări şi vite, a localurilor instituţiilor publice, şcolilor şi bisericilor, transformate în grajduri, cazărmi, spitale de campanie. „Zile de sânge şi durere!…”, cum spune acelaşi Victor Dimitriu.

Presa şi-a încetat activitatea, clopotele au fost topite pentru turnarea tunurilor, străzile au primit denumiri germane. S-a înfiinţat o poliţie militară – „Militar Polizei Meister” şi două tribunale – „Feldgericht” (pentru delicte între civili şi militarii armatelor de ocupaţie) şi „Kriegsgericht” (pentru delicte şi crime politice). Comandatura germană (căpitanul Rhode) alegea autorităţile locale, primarul oraşului fiind în acea perioadă Constantin David.

Slujbele pentru ocupanţi se ţineau la „Cuvioasa Parascheva”, iar spectacolele la Teatrul Comunal, reparat şi consolidat în această perioadă. Un nou aparat de proiecţie a fost instalat la cinematograful din Strada Victoriei.

În concluzie, acest cadru aerian inedit şi rar este extrem de valoros pentru cel ce vrea să înţeleagă geografia oraşului de pe Râmnic, aflat la răscruce de vânturi şi de armate, într-o zonă „balama” a istoriei, soarta fiindu-i nu de puţine ori hotărâtă de alţii. Un raport din vara lui 1919, consemna „războiul a lăsat asupra oraşului nostru urme foarte adânci; tot ce fusese construit în decursul a 40 de ani de linişte, a fost dezorganizat şi distrus”. (V. Nicolescu – „Un colţ de Ţară Românească, judeţul Slam-Râmnic, 2008”.

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2013 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 22,000 times in 2013. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 8 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Ofiţer în uniformă de dorobanţi, cu însemnul “Nimic fără Dumnezeu” la căciulă. Portret realizat în primul atelier fotografic din Râmnicu Sărat, Bernhardt Moorys, Strada Carol I (azi T. Vladimirescu), nr. 2.

Azi am pus mâna pe o ilustrată din 1939, un clişeu al celor de la „Fotofilm” din Cluj. Compoziţia cadrului este excelentă, în prim-plan fiind bustul lui Al. Vlahuţă (dezvelit doi ani mai devreme, în 1937), iar în plan secund clădirea Liceului „Regele Ferdinand I” (1893). În fundal, se disting două case în stil neoromânesc, existente şi astăzi, dintre care mai cunoscută este cea a lui Iorgu Antonescu (în dreapta). Casa de Cultură nu exista, ea fiind ridicată douăzeci de ani mai târziu, în plină eră proletcultistă. Gardul din partea dreaptă împrejmuia o proprietate a Zamfireştilor, o stirpe bogată în târgul nostru, care a dat primari, prefecţi şi parlamentari. La ora la care a fost făcută fotografia, după-amiaza târziu probabil, erau puţini oameni pe Strada Carol I (azi T. Vladimirescu). Cel mai apropiat de obiectiv este un copil aflat fix în mijlocul cadrului, lângă scuarul unde tronează statuia autorului „României pitoreşti”. În dreptul porţii de nord a liceului, se disting trei siluete, dintre care o remarcăm pe cea a unui elev de liceu, în uniforma caracteristică. E (poate) unul dintre cei ce activa în organizaţia străjerească ce edita revista „Glas tânăr”, coordonată de Stelian Cucu, directorul liceului şi comandant străjer. Să nu uităm, e anul 1939, iar cu un an mai devreme se instalase dictatura carlistă. Este de asemenea anul în care, la penitenciarul local, va avea loc masacrarea elitei legionare („Noaptea Cuţitelor Lungi” / 21-22 septembrie), din ordinul regelui. În perioada regimului de autoritate monarhică, judeţul a fost condus de colonelul I. Stănculescu. Oraşul nu avea mai mult de 20 000 de locuitori, opt biserici şi trei sinagogi.

Mulți ar putea spune că aici este „buricul” tîrgului, unde Strada Victoriei se întâlnește cu Strada Carol I (azi Tudor Vladimirescu). Asta l-a și făcut pe fotograful de odinioară să se oprească și să declanșeze la răscrucea în mijlocul căreia se găsea, de pe la finele veacului XIX, o fântână arteziană. A încadrat cinci imobile, reprezentative pentru arhitectura celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea în România. Case negustorești, cu prăvălia la parter și locuința la etaj, înguste la fațadă și desfășurate în adâncime. Trei dintre cele cinci case au balcoane din fier turnat, mai vechi decât cela din fier forjat care apar la celelalte două imobile din stânga (la cel din extrema stângă balconul e mixt, din zidărie și fier forjat). Ultimul dintre aceste balcoane a dispărut nu cu mult timp în urmă, după „modernizarea” zonei. Detalii aici: https://chirac.wordpress.com/2010/12/11/un-balcon-de-altadata/

Făcând puțină istorie, constatăm că dintre cele cinci imobile, cel mai vechi este cel din centru, pe aticul căruia apare anul 1866, alături de monogramă – MG. Există posibilitatea să ne înșelăm pentru că imobilele din dreapta nu au marcat anul construcției, ele putând fi mai vechi de 1866. Cum am spus, cele două imobile din stânga, având balcoane din fier forjat, sunt ulterioare celui de la 1866. Observați că între timp, se renunțase și la atic, acesta fiind caracteristic doar celor trei clădiri din dreapta.

Ce adăposteau la momentul fotografiei aceste clădiri? Începând de la stânga la dreapta, prima clădire găzduia cafeneaua unui grec, Mascofidis, cu denumirea pompoasă de „Acropolys”. Urmează Banca Sfatului Negustoresc din Râmnicu Sărat; ulterior (în anii 30) clădirea va adăposti Camera de Comerț  și Industrie a județului Râmnicu Sărat. În imobilul central, cel de la 1866, se găsea Banca Franco-Română, iar alături „La Centrala”, bodega lui Constantin Ivănescu: aperitive, bererie, băuturi spirtoase, vinuri albe și negre. Ultima casă, cea mai mică, avea la parter o tipografie.

Așadar, iată un segment de stradă care ilustrează cum nu se poate mai bine specificul celei mai importante artere din Râmnicu Sărat, o stradă a meseriilor liberale, ce polariza viața economică și culturală a urbei, boema de odinioară.

Imaginea e însuflețită de birje și personajul cu cravată și pălărie (o tempora…), sprijinit de ghizd. Fântâna este o efigie perfectă a „formelor fără fond” în sensul că ea avea mai puțin rolul de a împrospăta aerul încins și prăfos al zilelor de cuptor, și mai mult de a decora răspântiile mai importante, de a da o înfățișare apuseană acestui colț de oraș.

Tehnic, imaginea este bine realizată, cu clădirile reprezentate în adevăratele lor proporții, neafectate de denaturările perspectivei. Din păcate, ora declanșării a fost nefericit aleasă (aproape de miezul zilei), astfel încât umbrele puternice estompează detalii importante, în mod special la cele două imobile care adăpostesc bănci.

Nu știm când fotograful de odinioară s-a oprit în fața acestor vechi imobile. Imaginea este anterioară anului 1930 deoarece este publicată în ghidul județului apărut în anul 1931 (autor O. Moșescu). E posibil să fie chiar antebelică.

Azi am luat locul fotografului de odinioară și am declanșat pe Strada Victoriei. Publicăm și această imagine, fără să facem niciun comentariu, lăsându-vă pe dumneavoastră să vă exprimați opinia.